Fuga, fuga, prin porumb
Primul club in care am mers vreodata in Bucuresti a fost Utopia. Imi amintesc si acum ca eram cu fostii mei colegi de trupa si mi-am comandat un whiskey cu Cola, intr-o tentativa esuata de a parea macar de varsta pe care o am acum, nu de aia pe care o aveam atunci. Eram innebunita dupa concertele alea mici, de club, si ma duceam la intamplare, la orice trupa nimeream, pana am ajuns sa le stiu pe toate, sa le stiu versurile cantecelor si obiceiurile de pe scena.
Iar cand am inceput sa ii iau intrebari pentru rubrica aia veche de pe Metropotam, eram chiar curioasa, ma interesa ce aveau de spus, imi placea cand vorbeau toti odata si se vedea ca abia asteapta sa povesteasca despre trupa lor. Scriam cu mare fericire articolasele alea, aveam impresia ca am construit ceva de valoare si speram ca toate trupele alea obscure pe care le depistam eu prin cluburi or sa ajunga departe.
Unele chiar au ajuns, spre multumirea mea, si chiar daca intre timp lucrurile s-au schimbat, si oamenii s-au schimbat, si multi dintre pustii aia entuziasti au cazut in mania artistului-neinteles-de-publicul-romanesc-batut-in-cap-si-incult-care-nu-pricepe-trendurile-din-tarile-civilizate, eu inca am mandria faptului ca am fost printre primii care i-au bunghit pe vremea cand cantau in Expirat in fata a 20 de prieteni. Iar interviurile erau printre partile mele preferate ale jobului meu.
A durat surprinzator de mult pana cand am dat in sfarsit de cu capul de pragul de sus, dar dupa aia entuziasmul meu naiv s-a transformat subit intr-o maimuta penibila, care-mi statea agatata de gat si de care trebuia sa scap urgent ca sa fiu un jurnalist serios. Era uncool sa fii dragut cu oamenii si sa le dai impresia ca iti place cu adevarat ceea ce fac, sa-i intrebi anumite chestii pentru ca tu vrei sa le stii, nu pentru ca ti se pare ca dau bine. Aveam nevoie de o atitudine programata de sictir generalizat si de un complex serios de superioritate ca sa fiu un intervievator adevarat.
***
Asa ca miercuri seara, cand m-am urcat in dubita cu baietii dementi de la Bad for Lazarus, cu blugii lor taiati si atitudine de copii nelegitimi de-ai lui Axl Rose, imi tremurau si obiectivele in geanta de frica. Daca as fi avut timp sa ma gandesc, as fi spus nu – dar cand primesti sarcina ca prospatura, nu prea ai loc de intors. Trecusera aproape 2 ani de cand am luat un interviu ultima data fata in fata, iar baietii astia pareau al dracului de excentrici si, prin urmare, periculosi.
Din nefericire pentru mine, atunci cand te arunci in apa si te astepti sa te ineci, ca elefantul te duci la fund. Au fost cele mai lungi 15 minute din viata mea. Intre accentul lor nenorocit, faptul ca nu gasisem aproape nimic despre ei de care sa ma agat in afara de colaborarea cu Nine Inch Nails – „Putem sa nu vorbim despre asta?” – si ca nu apucasem sa ii vad live, pe inregistrare a ramas o chestie mica si trista, de un sfert de ora, in care nu cred ca am apucat sa aflu cu adevarat ceva despre ei. Pentru ca, in loc sa ma concentrez pe ei si pe muzica lor, am petrecut tot timpul incercand sa tin pasul cu glumele lor tampite, trimiterile la Stanley Kubrick si groaza ca in curand o sa se caste o tacere monstru intre noi si eu o sa o iau la fuga ca-n desene animate, direct prin usa dubitei.
Mi-era teama sa nu ma creada proasta. Aveam si eu in fix, ca o reactie de autoaparare care a venit doi ani mai tarziu decat trebuia.
***
Am iesit afara si am baut repede un pahar de vin. Colegul meu nigerian, Oo (da, asa il cheama), era amuzat de agitatia mea, cam cum era Data in Star Trek de reactiile oamenilor. Si mi-a explicat calm – desi n-are nicio treaba cu jurnalismul - ca ar fi trebuit sa ii intreb ceea ce mi-ar placea mie cu adevarat sa stiu „and fuck everything else”.
M-am simtit ca o toanta. Dar mi-am dat seama ca daca nu ma bag singura in gura lupului n-o sa invat niciodata. Ceea ce e un mare progres, in dubita aia mi-am jurat ca eu nu mai fac un interviu in viata mea, cam cum ma juram pe varful muntelui in Austria ca eu nu mai pun schiurile in picioare. Pana am invatat sa schiez.
Realise where you stand. Not in relation to the record but in relation to the record business. You’re something less than the shit crapped out by the maggot that feasts on the shit crapped out by the rabid dog that is the music biz – if at any point you start thinking that what you are doing ‘matters’ in a bizness sense you’re fucked, if at any point you reckon you’re anything more than a piddling-peon in place to rubber-stamp or reject product, then think again. (…) The self-abasing degrading shame of being a critic doesn’t paralyse, it frees you up to write what the fuck you want rather than what you feel the ‘job’ demands, disconnects you from anything approaching favours, but keeps your overarching pomposity (for if you don’t have this what the fuck are you doing being a writer anyhoo?) in check.
Pentru ca nimeni n-o zice mai bine decat Drowned in Sound.
Iar cand am inceput sa ii iau intrebari pentru rubrica aia veche de pe Metropotam, eram chiar curioasa, ma interesa ce aveau de spus, imi placea cand vorbeau toti odata si se vedea ca abia asteapta sa povesteasca despre trupa lor. Scriam cu mare fericire articolasele alea, aveam impresia ca am construit ceva de valoare si speram ca toate trupele alea obscure pe care le depistam eu prin cluburi or sa ajunga departe.
Unele chiar au ajuns, spre multumirea mea, si chiar daca intre timp lucrurile s-au schimbat, si oamenii s-au schimbat, si multi dintre pustii aia entuziasti au cazut in mania artistului-neinteles-de-publicul-romanesc-batut-in-cap-si-incult-care-nu-pricepe-trendurile-din-tarile-civilizate, eu inca am mandria faptului ca am fost printre primii care i-au bunghit pe vremea cand cantau in Expirat in fata a 20 de prieteni. Iar interviurile erau printre partile mele preferate ale jobului meu.
A durat surprinzator de mult pana cand am dat in sfarsit de cu capul de pragul de sus, dar dupa aia entuziasmul meu naiv s-a transformat subit intr-o maimuta penibila, care-mi statea agatata de gat si de care trebuia sa scap urgent ca sa fiu un jurnalist serios. Era uncool sa fii dragut cu oamenii si sa le dai impresia ca iti place cu adevarat ceea ce fac, sa-i intrebi anumite chestii pentru ca tu vrei sa le stii, nu pentru ca ti se pare ca dau bine. Aveam nevoie de o atitudine programata de sictir generalizat si de un complex serios de superioritate ca sa fiu un intervievator adevarat.
***
Asa ca miercuri seara, cand m-am urcat in dubita cu baietii dementi de la Bad for Lazarus, cu blugii lor taiati si atitudine de copii nelegitimi de-ai lui Axl Rose, imi tremurau si obiectivele in geanta de frica. Daca as fi avut timp sa ma gandesc, as fi spus nu – dar cand primesti sarcina ca prospatura, nu prea ai loc de intors. Trecusera aproape 2 ani de cand am luat un interviu ultima data fata in fata, iar baietii astia pareau al dracului de excentrici si, prin urmare, periculosi.
Din nefericire pentru mine, atunci cand te arunci in apa si te astepti sa te ineci, ca elefantul te duci la fund. Au fost cele mai lungi 15 minute din viata mea. Intre accentul lor nenorocit, faptul ca nu gasisem aproape nimic despre ei de care sa ma agat in afara de colaborarea cu Nine Inch Nails – „Putem sa nu vorbim despre asta?” – si ca nu apucasem sa ii vad live, pe inregistrare a ramas o chestie mica si trista, de un sfert de ora, in care nu cred ca am apucat sa aflu cu adevarat ceva despre ei. Pentru ca, in loc sa ma concentrez pe ei si pe muzica lor, am petrecut tot timpul incercand sa tin pasul cu glumele lor tampite, trimiterile la Stanley Kubrick si groaza ca in curand o sa se caste o tacere monstru intre noi si eu o sa o iau la fuga ca-n desene animate, direct prin usa dubitei.
Mi-era teama sa nu ma creada proasta. Aveam si eu in fix, ca o reactie de autoaparare care a venit doi ani mai tarziu decat trebuia.
***
Am iesit afara si am baut repede un pahar de vin. Colegul meu nigerian, Oo (da, asa il cheama), era amuzat de agitatia mea, cam cum era Data in Star Trek de reactiile oamenilor. Si mi-a explicat calm – desi n-are nicio treaba cu jurnalismul - ca ar fi trebuit sa ii intreb ceea ce mi-ar placea mie cu adevarat sa stiu „and fuck everything else”.
M-am simtit ca o toanta. Dar mi-am dat seama ca daca nu ma bag singura in gura lupului n-o sa invat niciodata. Ceea ce e un mare progres, in dubita aia mi-am jurat ca eu nu mai fac un interviu in viata mea, cam cum ma juram pe varful muntelui in Austria ca eu nu mai pun schiurile in picioare. Pana am invatat sa schiez.
Realise where you stand. Not in relation to the record but in relation to the record business. You’re something less than the shit crapped out by the maggot that feasts on the shit crapped out by the rabid dog that is the music biz – if at any point you start thinking that what you are doing ‘matters’ in a bizness sense you’re fucked, if at any point you reckon you’re anything more than a piddling-peon in place to rubber-stamp or reject product, then think again. (…) The self-abasing degrading shame of being a critic doesn’t paralyse, it frees you up to write what the fuck you want rather than what you feel the ‘job’ demands, disconnects you from anything approaching favours, but keeps your overarching pomposity (for if you don’t have this what the fuck are you doing being a writer anyhoo?) in check.
Pentru ca nimeni n-o zice mai bine decat Drowned in Sound.
Comments
Post a Comment