Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.

Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratul obligatoriu prin troiene la 12 noaptea sau cada infundata in mod constant cu par si noroi.

Si cred ca prima revelatie a fost ca am inceput sa merg pe jos. Dintr-un cartof de canapea care odata a stat o saptamana intreaga numai in casa si s-a uitat la toate sezoanele din Nikita, am evoluat intr-un cartof de canapea care trebuie sa mearga macar o ora pe zi pe jos (si atunci e cam putin). Chiar si cand n-am cainele cu mine, tot trebuie sa ma misc. Ca sa nu pierd conexiunea cu elementele naturii, cu ploaia, cu vantul, cu rahatii neadunati din mijlocul trotuarului, care invariabil ti se lipesc de pantofi oricat ai incerca scheme de matrix ca sa-i eviti.

Garderoba mea a capatat treptat noi tonuri pastelate. Nu chiar din prima, pentru ca la inceput ma chinuiam, ca tot posesorul de guler de blana, cu o rola de-aia lipicioasa. Imi curatam constiincios hainele inainte de a iesi din casa. Aveam o rola chiar si in masina. Role, role everywhere! Pana cand am decis ca parul de caine are proprietati magice si se lipeste de orice, oricand, si ca lupta impotriva lui e sortita esecului. Resistance is futile. Hainele negre sunt lucratura diavolului. Hainele colorate sunt viitorul.

Am inceput sa imi cunosc vecinii. Fie ca Asimov sare pe ei cand trec pe langa noi cu doua cafele in mana, sau latra la vecinii care curata trotuarul de zapada cu lopata, sau pur si simplu simte nevoia sa se puna cu picioarele in sus in mijlocul trotuarului, a devenit brusc foarte usor sa intru in vorba cu oamenii pe strada. Dialogul curge fluent special cand imi cer scuze pentru cafelele varsate sau pentru paltonul proaspat curatat tapetat cu urme de labute. Am mici dialoguri politicoase si cu vecinul de la 4, si cu doamnele de la libraria de la parter, si cu doamna de la mercerie, cu farmacistele, cu toti proprietarii de caini din cartier, pe care ii stiu, evident, numai dupa numele cainilor. Avem plimbari cu drame: cu sharpeiul de la scara de langa nu putem sa impartim acelasi trotuar, ca se lasa cu scandal, iar daca rottweilerita de la 4 trece pe trotuarul de vizavi se lasa cu priviri languroase si plansete de parca ar fi Romeo si Julieta si ar fi despartiti de cruda soarta, nu de bulevardul 1 Mai.

Am devenit spaima tuturor spalatoriilor de masini din zona. “Masina dumneavoastra e plina de par si miroase a caine!”, mi se explica, cu un aer savant, de fiecare data cand merg la spalatorie. No shit, Sherlock. Potaia de langa mine s-ar putea sa fi o parte a problemei, dar nu stiu, poate mai naparlesc si eu ocazional. N-am gasit inca huse de masina galbene, dar ma gandesc serios la asta. If you can’t beat it, join it.

Si, last but not least, am toate buzunarele pline de mingi de tenis si pungi. Mingi de tenis in pungi. Mingi de tenis cu chitaitoare si fara. Mingi fara numar, in orice geanta si orice haina. Numai in masina am constant vreo trei. 

N-am jucat in viata mea tenis.

***

Pe drumul de intoarcere viscolul imi bate din spate. Ma uit inspre bulevard: nu mai e nimeni afara. E genul ala de vreme pe care n-ai da nici un caine afara, dar pe care cainii nu au nicio problema in a da oamenii afara. 

Constat insa ca nu-mi mai e frica de vreme. De ploaie, de zapada, de frig, de noroi. Sau de strazi goale in miezul noptii. Sau de caini vagabonzi. Si ca e ceva la orasul asta fara oameni care nu-mi displace.

Si n-as da nimic din toate astea pe o casa fara par, o masina curata si cateva tricouri negre. Ca ma mai intreaba lumea.