Momente si schite 2: Despre copii si parinti. In turme
pe modul random thoughts, ca-mi lipseste nitel coerenta la ora asta, ma intreb si eu:
de ce oare nu se gandeste nimeni sa intrebe fotograful cum crede ca vor iesi pozele mai bine si apoi sa-si faca spider-ul sau photo cornerul pornind de acolo, si nu invers.
de ce nimeni nu se gandeste ca un panou de carton instabil in mijlocul catorva mii de copii e o idee proasta, ca e doar o chestiune de timp pana cand si-l face unul palarie si pleaca urland de acolo.
de ce nimeni nu se gandeste ca daca tot pui zece oameni la stand, ar fi bine ca macar unul sa tina spiderul in cauza, in cazul in care totusi il darama cineva, ca fotograful nu e caracatita, sa poata sa faca si poze si sa tina si decorul in picioare. sau macar sa organizeze multimea intr-o coada, ca sa n-ai in cadru trei plozi care nu se cunosc intre ei, pentru ca parintii lor nu sunt in stare sa astepte trei secunde sa plece odorul aluilalt din fata panoului.
daca exista vreo gena care se activeaza in oameni cand fac copii si care ii transforma instant in niste nesimtiti care iti dau coate in cap, baloane in obiectiv, daca e nevoie te placheaza direct, numai ca sa ii faca plodului o poza cu telefonul. asta in timp ce tu stai langa ei cu echipament de cateva mii de euro pe umar si cativa ani de experienta.
si probabil arati ca un cartof prajit sau ceva, pentru ca atunci cand iti fluturi ecusonul prin fata si le explici ca la standul respectiv e jobul tau sa faci pozele alea (in ideea ca aparatul poate nu a fost suficient ca sa-i convinga), se uita trifazic la tine si, blocati, nu reusesc sa ingane decat:
"aoleo. nu mi-am dat seama. deci e pe bani poza, sau cum?"
"nu e pe bani", zic.
"pai si atunci nu pot sa fac si io cu telefonul?"
"ba da zic. dar ideea e sa va fac eu pozele. cu aparatul"
"stai asa, atunci, ca termin repede."
si pe principiul: acum, termin imediat, te impinge la o parte, se ciuceste pe vine, pune odorul s-arate dintii, il ia de-o aripa si se cara, lasandu-te cu sapte feluri de intrebari existentiale apropo de scopul tau in toata afacerea asta si in univers in general si cu o dorinta fierbinte de a vedea panoul ala prabusindu-se cu zgomot peste cei cinspe plozi care alearga in jurul lui fara ca niciunul din ce zece (10!) oameni de la stand sa-i trimita la plimbare. numai ca sa-i auzi cum urla. si pe aia, si pe ailalti.
si sa faci sa dispara turma de parinti si bunici cu smartfoane intr-un nor de praf, puf roz, sclipici si sange.
de fapt, asta vrei mai mult decat orice. sange de piarist incompetent, pardon, "om de comunicare si marketing" care n-ar fi in stare sa gandeasca realist o situatie de-asta nici daca realismul l-ar pocni in cap cu o tigaie.
"da pozele, pozele au iesit bine?"
de ce oare nu se gandeste nimeni sa intrebe fotograful cum crede ca vor iesi pozele mai bine si apoi sa-si faca spider-ul sau photo cornerul pornind de acolo, si nu invers.
de ce nimeni nu se gandeste ca un panou de carton instabil in mijlocul catorva mii de copii e o idee proasta, ca e doar o chestiune de timp pana cand si-l face unul palarie si pleaca urland de acolo.
de ce nimeni nu se gandeste ca daca tot pui zece oameni la stand, ar fi bine ca macar unul sa tina spiderul in cauza, in cazul in care totusi il darama cineva, ca fotograful nu e caracatita, sa poata sa faca si poze si sa tina si decorul in picioare. sau macar sa organizeze multimea intr-o coada, ca sa n-ai in cadru trei plozi care nu se cunosc intre ei, pentru ca parintii lor nu sunt in stare sa astepte trei secunde sa plece odorul aluilalt din fata panoului.
daca exista vreo gena care se activeaza in oameni cand fac copii si care ii transforma instant in niste nesimtiti care iti dau coate in cap, baloane in obiectiv, daca e nevoie te placheaza direct, numai ca sa ii faca plodului o poza cu telefonul. asta in timp ce tu stai langa ei cu echipament de cateva mii de euro pe umar si cativa ani de experienta.
si probabil arati ca un cartof prajit sau ceva, pentru ca atunci cand iti fluturi ecusonul prin fata si le explici ca la standul respectiv e jobul tau sa faci pozele alea (in ideea ca aparatul poate nu a fost suficient ca sa-i convinga), se uita trifazic la tine si, blocati, nu reusesc sa ingane decat:
"aoleo. nu mi-am dat seama. deci e pe bani poza, sau cum?"
"nu e pe bani", zic.
"pai si atunci nu pot sa fac si io cu telefonul?"
"ba da zic. dar ideea e sa va fac eu pozele. cu aparatul"
"stai asa, atunci, ca termin repede."
si pe principiul: acum, termin imediat, te impinge la o parte, se ciuceste pe vine, pune odorul s-arate dintii, il ia de-o aripa si se cara, lasandu-te cu sapte feluri de intrebari existentiale apropo de scopul tau in toata afacerea asta si in univers in general si cu o dorinta fierbinte de a vedea panoul ala prabusindu-se cu zgomot peste cei cinspe plozi care alearga in jurul lui fara ca niciunul din ce zece (10!) oameni de la stand sa-i trimita la plimbare. numai ca sa-i auzi cum urla. si pe aia, si pe ailalti.
si sa faci sa dispara turma de parinti si bunici cu smartfoane intr-un nor de praf, puf roz, sclipici si sange.
de fapt, asta vrei mai mult decat orice. sange de piarist incompetent, pardon, "om de comunicare si marketing" care n-ar fi in stare sa gandeasca realist o situatie de-asta nici daca realismul l-ar pocni in cap cu o tigaie.
"da pozele, pozele au iesit bine?"
Comments
Post a Comment