Să ai timp să te gândești nu e totdeauna un lucru bun

Azi am gândit mult. N-am mai făcut asta demult, de când mi-am dat seama că o iei mai rar razna dacă te gândești doar la următorul pas pe care îl ai de făcut, în loc să încerci să-ți imaginezi întregul dans. Numai că experiența asta din Portugalia m-a împins să descopăr, fără să vreau neapărat asta, mai multe lucruri despre mine pe care acum nu prea mai am cum să le uit. Once you've seen it, you can't unsee it. 

Problema cu viitorul ăsta e ca eu sunt un control freak. Am știut ce vreau să fac de când aveam cinci-șase ani, de când am scris prima compunere. Și nu m-am mulțumit niciodată cu ce a picat, am căutat obsesiv variante, variante de rezerva și variante de rezervă la variantele de rezervă. Ca-n bancul ăla, dacă nu-ți cumperi bilet la loto, degeaba te rogi să câștigi. Așa că întotdeauna am avut plănuit ceva. Și dacă n-am avut de lucru, mi-am făcut. Nu zic ca e un lucru rău, am făcut o mulțime de chestii mișto de care multă lume crede că-s așa, la limita imposibilului, și pe cuvântul meu că nu sunt. Doar că am muncit ceva mai mult și am trăit și trăiesc cu obsesia că trebuie să-mi împing constant limitele, să mă agăț de tot ce e în jurul meu și să văd dacă nu curge ceva și de acolo.

Asta se traduce prin ceva asemănător cu a-ți ține respirația aproape în continuu. Sau a sta cu bucile încordate aproape continuu. Care vi se pare mai dureroasă :) În fiecare moment în care n-ai ce face, să-ți găsești ceva de făcut. Să citești ceva, să cauți ceva, să aplici pentru ceva, să înveți ceva, să produci ceva. Ultima dată când m-am plictisit cu adevărat cred că eram în vacanța de vară la mamaia și terminasem toate cărțile pe care le aveam cu mine și temele de vacanță la matematică și la televizor era teleșoping. Și n-a durat mult, în zece minute aveam o greblă în brațe, că la noi la țară, dacă tu nu-ți făceai de lucru, se ocupau alții de tine.

Problema nu e însă făcutul lucrurilor. Problema e gânditul lucrurilor. Și acolo e partea grea și obositoare. Faptul că în fiecare secundă trebuie să știi exact ce ai de făcut mai departe, măcar trei luni în viitor. Și dacă nu e nimic, să inventezi ceva. Orice, numai să nu stai și să aștepți.

Dar, cum spuneam la început, zilele astea m-am gândit mai mult decât de obicei la viitor. Că nu sunt inginer, nici avocat, nici doctor, nici arhitect, facultatea m-a scos cu o non-meserie care se transformă în meserie numai prin practică, iar eu am practicat-o nișat, numai pe muzică, și la grămadă cu încă vreo cinci mii de alte chestii. Am un master în Jurnalism, și, deși în cele mai multe momente ale vieții mele, cel puțin de la 19 ani încolo, scrisul mi-a plătit (mai mult sau mai puțin) facturile și m-a dus în locuri în care n-aș fi putut ajunge altfel, n-a fost în niciun caz jurnalism ce-am făcut. Sau oricum, nu în sensul tradițional.

Și ăsta e numai un abstract la tot ce mi se amestecă în cap când mă gândesc la existența mea, una, așa, de om renascentist, care vrea să facă tot și să știe tot și să vadă tot. Sunt genul de om care dacă se apucă o treabă, moare cu ea de gât, și, din păcate, în momentul ăsta simt că e timpul să-mi aleg cu ce vreau să mor de gât și ce e timpul să arunc în curtea altcuiva.

Partea absolut ciudată este că, deși simt o mare invidie pentru oricine poate să spună: sunt doctor, asta fac, asta îmi place, nu vreau să fac altceva, simt că genul meu de abordare e nu numai o chestie de personalitate, ci și de supraviețuire. Un instinct care îmi spune că dacă nu ești adaptabil și rapid, te scufunzi. Cu toate că nu cunosc prea mulți ingineri care să spună că le pare rău că sunt ingineri. 

Poate instinctul ăsta e valabil doar dacă vreau să duc în continuare viața așa cum am făcut-o până acum, din high in low, dintr-o parte în alta, într-un stil care a sfidat mereu scaunul de la birou chiar și atunci când scaunul de birou făcea în mod activ parte din peisaj. Poate, cine știe, încordatul constant al bucilor e necesar numai pentru asta. Nu pot să-mi imaginez că dacă aș lucra acum într-o bancă sau într-un spital aș fi mai fericită. Mă gândesc doar că, atunci când m-ar întreba cineva cu ce te ocupi? mi-ar lua mai puțin de jumătate de oră să răspund. Simplitatea vine cu un preț, pare-se. Deși, oricum, cine zice că lucrurile sunt vreodată simple?