Poezie de ilie. A 7-a generatie*
In seara asta mi-am uitat cartea la birou. Cartea pe care o car dupa mine, ca sa pot sa citesc in toate momentele moarte ale zilei, in special in autobuz. Sigur ca intr-o lume ideala n-as citi in autobuz. Dar intr-o lume ideala as avea timp sa citesc oriunde altundeva. In lumea in care traiesc, nu e cazul. Daca m-as duce mai des la dentist, as citi in sala de asteptare. Dar nici asta nu fac, din fericire. Asa ca, zilnic, car dupa mine ditamai biblia, Red Mars momentan, ceea ce inseamna ca cel putin o ora pe zi am timp sa citesc.
Ei, si astazi am uitat-o la birou. O scosesem accidental din geanta, scormonind dupa vreun alt obiect ascuns prin colectia mea proverbiala din rucsac, si a ramas, singura si trista, pe masa, langa niste ambalaje de bomboane. Mi-am dat seama abia cand m-am urcat in autobuz si m-am trezit ca ma ia asa o senzatie ciudata, ca atunci cand descopar ca nu mai am tigari, si ca nimeni din jur nu are sa-mi dea, chiar cand trebuie sa ma abtin sa nu sparg capul cuiva. Nu-s atat de snoaba incat sa-mi imaginez ca as suferi de vreo dependenta de carti. Stand pe scaunul ala de plastic, in autobuzul gol, in timp ce mi se strangea stomacul si-mi alergau gandaci pe sira spinarii, nu cartea imi lipsea.
Cat am stat in Birmingham n-am citit prea mult, ba la un moment dat incepusem sa ma sperii ca raportul dintre cartile pe care le cumparam si cele pe care le citeam era infricosator de mare, ma simteam de parca mi-as fi cumparat pantofi, asa, niste obiecte doar vag utile, pe care pur si simplu vrei sa le ai, fara sa-ti fie foarte clar ce o sa faci cu ele. Doar ca in Anglia mi-a fost mereu simplu sa ma scufund in ce vedeam pe geam si in propriile mele monologuri interioare. In Bucuresti, pentru prima data dupa mult timp, a trebuit sa ma uit in jurul meu. Sa fiu o parte din multimea aia care s-a urcat si a coborat din autobuz din centru pana la mine acasa. Si aveam senzatia ca toti oamenii imi sunt familiari, chiar daca nu i-am mai vazut niciodata, ca nu mai sunt un extraterestru, un strain, si n-aveam cum sa-i studiez ca pe insecte. Mi-era pur si simplu imposibil sa fiu detasata de oamenii din jurul meu, si chestia asta m-a facut sa ma simt ca-n visele alea in care pleci in sosete la scoala si dupa aia trebuie sa stai asa toata ziua, pana pleci acasa.
Am incercat, la un moment dat, sa ma uit pe geam, sa gasesc firul ala invizibil care uneste toate cladirile, oamenii, copacii, masinile, semafoarele si carucioarele cu copii dintr-un oras. Clopotul de sticla care ii distorsioneaza fiecare element in acelasi fel, ca o pereche de ochelari care nu schimba lumea, dar schimba felul in care o vezi tu, in intregime. Unii ii zic poezie. Poezia orasului. N-am inteles niciodata cum vine asta, pentru ca eu si poezia am avut doar niste aventuri scurte si pasionale prin liceu, dupa aia ne-am despartit prieteneste si o sa ne mai vedem, poate, odata, peste 15-20 de ani, cand oricum n-o sa mai avem ce sa ne spunem, dar o sa fim politicosi unul cu altul.
Problema e ca n-am gasit-o. De asta m-am plans si in Birmingham, tot timpul, ca n-are, ca nu e. Abia acum, in autobuz, mi-am dat seama ca era, dar nu de felul aleia din Paris, ceva mare, apasator, impunator, pe care trebuie sa-l respecti. Era ceva mic, simplu, si care venea mai mult din mine decat dintr-o istorie si un set de prejudecati. Felul in care curgeau casele pe geamul de la tren, curtile lor mici si murdare, cladirile alea industriale din caramida rosie, maidanele pline de buruieni, parcarile, caminele de studenti, predicatorii nebuni, saxofonistul din fata garii. O curgere pe care i-am dat-o eu - pentru ca astea oricum se intampla doar in capul tau - ca un personaj care isi construieste cu grija decorul in care vrea sa existe timp de 2 ore sau 300 de pagini.
Poezia orasului o respiri tu, peste toate obiectele insufletite sau nu care altfel par doar niste piese de lego aruncate la intamplare pe marginea strazilor, fara nicio legatura intre ele.
In Bucuresti a fost o zi, prima data cand am venit aici, in anul 1. Am plecat de la Kogalniceanu pe jos, incercand sa ajung in Romana. A fost abia ultima destinatie - dupa Piata Revolutiei, Universitate, centrul vechi, Piata Unirii, si Piata Victoriei, la un moment dat. Atunci ma uitam la orasul asta cu ceea ce englezii numesc "awe". Se potrivea totul in felul ala perfect. N-am mai simtit asta niciodata dupa aia.
Cred ca unele lucruri in viata n-au poezie decat daca le privesti de la departare. Sau nu, ca poezia e numai in ceea ce ar putea fi un loc, nu neaparat in ceea ce este. Si ce-ar putea fi Bucurestiul, chiar daca numai pentru mine, mi-e foarte neclar.
*Prin care as dori sa sarbatoresc faptul ca uichendul asta o noua pereche de tenisi s-a alaturat inaintasilor ei, in lumea de dincolo de burlanul de gunoi. Prieteni, n-o sa va uit, dar exista un punct de la care apa care iti intra prin gaurile din talpa devine deranjanta.
Ei, si astazi am uitat-o la birou. O scosesem accidental din geanta, scormonind dupa vreun alt obiect ascuns prin colectia mea proverbiala din rucsac, si a ramas, singura si trista, pe masa, langa niste ambalaje de bomboane. Mi-am dat seama abia cand m-am urcat in autobuz si m-am trezit ca ma ia asa o senzatie ciudata, ca atunci cand descopar ca nu mai am tigari, si ca nimeni din jur nu are sa-mi dea, chiar cand trebuie sa ma abtin sa nu sparg capul cuiva. Nu-s atat de snoaba incat sa-mi imaginez ca as suferi de vreo dependenta de carti. Stand pe scaunul ala de plastic, in autobuzul gol, in timp ce mi se strangea stomacul si-mi alergau gandaci pe sira spinarii, nu cartea imi lipsea.
Cat am stat in Birmingham n-am citit prea mult, ba la un moment dat incepusem sa ma sperii ca raportul dintre cartile pe care le cumparam si cele pe care le citeam era infricosator de mare, ma simteam de parca mi-as fi cumparat pantofi, asa, niste obiecte doar vag utile, pe care pur si simplu vrei sa le ai, fara sa-ti fie foarte clar ce o sa faci cu ele. Doar ca in Anglia mi-a fost mereu simplu sa ma scufund in ce vedeam pe geam si in propriile mele monologuri interioare. In Bucuresti, pentru prima data dupa mult timp, a trebuit sa ma uit in jurul meu. Sa fiu o parte din multimea aia care s-a urcat si a coborat din autobuz din centru pana la mine acasa. Si aveam senzatia ca toti oamenii imi sunt familiari, chiar daca nu i-am mai vazut niciodata, ca nu mai sunt un extraterestru, un strain, si n-aveam cum sa-i studiez ca pe insecte. Mi-era pur si simplu imposibil sa fiu detasata de oamenii din jurul meu, si chestia asta m-a facut sa ma simt ca-n visele alea in care pleci in sosete la scoala si dupa aia trebuie sa stai asa toata ziua, pana pleci acasa.
Am incercat, la un moment dat, sa ma uit pe geam, sa gasesc firul ala invizibil care uneste toate cladirile, oamenii, copacii, masinile, semafoarele si carucioarele cu copii dintr-un oras. Clopotul de sticla care ii distorsioneaza fiecare element in acelasi fel, ca o pereche de ochelari care nu schimba lumea, dar schimba felul in care o vezi tu, in intregime. Unii ii zic poezie. Poezia orasului. N-am inteles niciodata cum vine asta, pentru ca eu si poezia am avut doar niste aventuri scurte si pasionale prin liceu, dupa aia ne-am despartit prieteneste si o sa ne mai vedem, poate, odata, peste 15-20 de ani, cand oricum n-o sa mai avem ce sa ne spunem, dar o sa fim politicosi unul cu altul.
Problema e ca n-am gasit-o. De asta m-am plans si in Birmingham, tot timpul, ca n-are, ca nu e. Abia acum, in autobuz, mi-am dat seama ca era, dar nu de felul aleia din Paris, ceva mare, apasator, impunator, pe care trebuie sa-l respecti. Era ceva mic, simplu, si care venea mai mult din mine decat dintr-o istorie si un set de prejudecati. Felul in care curgeau casele pe geamul de la tren, curtile lor mici si murdare, cladirile alea industriale din caramida rosie, maidanele pline de buruieni, parcarile, caminele de studenti, predicatorii nebuni, saxofonistul din fata garii. O curgere pe care i-am dat-o eu - pentru ca astea oricum se intampla doar in capul tau - ca un personaj care isi construieste cu grija decorul in care vrea sa existe timp de 2 ore sau 300 de pagini.
Poezia orasului o respiri tu, peste toate obiectele insufletite sau nu care altfel par doar niste piese de lego aruncate la intamplare pe marginea strazilor, fara nicio legatura intre ele.
In Bucuresti a fost o zi, prima data cand am venit aici, in anul 1. Am plecat de la Kogalniceanu pe jos, incercand sa ajung in Romana. A fost abia ultima destinatie - dupa Piata Revolutiei, Universitate, centrul vechi, Piata Unirii, si Piata Victoriei, la un moment dat. Atunci ma uitam la orasul asta cu ceea ce englezii numesc "awe". Se potrivea totul in felul ala perfect. N-am mai simtit asta niciodata dupa aia.
Cred ca unele lucruri in viata n-au poezie decat daca le privesti de la departare. Sau nu, ca poezia e numai in ceea ce ar putea fi un loc, nu neaparat in ceea ce este. Si ce-ar putea fi Bucurestiul, chiar daca numai pentru mine, mi-e foarte neclar.
*Prin care as dori sa sarbatoresc faptul ca uichendul asta o noua pereche de tenisi s-a alaturat inaintasilor ei, in lumea de dincolo de burlanul de gunoi. Prieteni, n-o sa va uit, dar exista un punct de la care apa care iti intra prin gaurile din talpa devine deranjanta.
Comments
Post a Comment