Fericirea Omului Invizibil

Intotdeauna mi-am imaginat ca Omul Invizibil e fericit. Pentru ca vede tot ceea ce altii nu vad, observa fara a fi observat, traieste prin altii. Cand am citit romanul lui Wells, mi-a dat impresia unei povesti moralizatoare pe care nu eram inca pregatita sa o inteleg, sau macar sa o accept. Inca mai cred ca Omul Invizibil putea sa fie fericit. Atata timp cat accepta ca fericirea lui era diferita de a celor care nu-l vedeau.

Sunt un om prietenos, dar n-am trait niciodata in gasca. Mi-am ales mereu prietenii unul cate unul, si imi place sa cred ca am avut grija de ei, pentru ca ii aleg asa cum alegea tata materialele de constructie pentru casa – intai te intrebi cat te tine, si dupa aia te gandesti cum arata. Loialitatea e o chestie rara, pe care o gasesti din ce in ce mai greu pe masura ce cresti.

In plus, intotdeauna mi-a placut singuratatea mea. Sunt momente cand eu imi sunt destul, cand nu vreau sa fiu simpatica, sa-l ascult pe cel de langa mine, sa imi pese cu adevarat sau sa ma prefac ca imi pasa. E simplu: cine ma cunoaste stie ca nu pot sa iau o decizie cat de cat importanta si sa merg in acelasi timp. Ma opresc in mijlocul strazii si ma gandesc la ce am de facut. Pentru ca atunci cand merg, e ca si cum as apasa pe play si m-as chinui repede sa scriu versurile unui cantec, toate incep sa mi se amestece in cap si e imposibil sa mai separ ce e important de ce nu e. Cam asa si cu singuratatea – in loc sa ma inconjor de oameni doar de dragul de a nu sta sigura, am preferat de multe ori (desi nu spun ca intotdeauna mi-a parut bine) sau fim doar eu si cu mine. Si nu m-am plictisit niciodata.

Cand am venit prima oara in Anglia, mi-am promis ca o sa fiu altfel. Ca o sa am mai multa rabdare cu cei din jur. Ca o sa fiu un om printre oameni. Ca n-o sa mai fiu Omul Invizibil. Ei bine, am ajuns exact in extrema opusa. Si cat de ciudat arata lucrurile de aici.

In Anglia am reusit sa ating apogeul invizibilitatii mele, si nu pentru ca n-as fi avut de ales – ci pentru ca m-a fascinat in asemenea masura ideea incat am alunecat incet, incet in ea, ca intr-o apa rece care te amorteste, dar care iti produce senzatii pe care nu le-ai mai incercat pana acum. Am gasit singuratatea aia care te face sa iti asculti propria ta respiratie cand mergi pe strada, chiar daca esti in mijlocul multimii; care te face sa iti auzi pasii pe asfalt, chiar daca esti incaltat in tenisi. Am invatat sa vad oamenii ca si cum nu as fi acolo, sa ii ocolesc privindu-i direct in ochi, fiind absolut sigura ca ei n-or sa ma vada.

Si cate poti sa vezi cand crezi ca esti invizibil. Micro expresii, gesturi abia perceptibile, pe cineva care rade fals, pe cineva care se grabeste desi sta jos in tren, pe cineva care mai are putin si plange. Numai cand esti invizibil iti dai seama cat de mult se chinuie oamenii sa fie vizibili – si cu cat tu esti mai putin remarcabil, cu atat ei se vor stradui sa fie mai mult. Tot ceea ce spui si faci, ierarhiile pe care le respecti, lucrurile pe care trebuie sa le spui pentru ca in grup tu esti cel care ar spune asa ceva – numai cand le vezi din afara iti dai seama cata munca depui de fapt sa nu fii singur.

Tu si cu gandurile tale. Tu, pe strada, in tren, in biblioteca, pana cand incepi sa te vezi de-adevaratelea. Sa te holbezi la tine si te privesti asa cum ii priveai inainte doar pe ceilalti. Sa raspunzi la toate intrebarile la care nu aveai timp sa raspunzi pentru ca mereu era cineva in jurul tau.

Nu ma intelegeti gresit. Nu planuiesc sa fug in Alaska cu un cutit, un ciocan si-o pufoaica si sa mor mancand fructe otravitoare. Dar cred ca experienta asta a singuratatii absolute, care te face sa fii mai constient de tine decat oricand pentru ca tu esti singurul care umple bula in care te plimbi in fiecare zi, de cand te trezesti pana dormi – este una dintre cele mai valoroase lectii pe care le-am invatat aici.

Asta si faptul ca fiecare Om Invizibil are nevoie, la sfarsitul zilei, sa se vada prin ochii cuiva. Cineva care il vede cu adevarat. Si din cauza asta nu-mi pare rau ca mi-am ales prietenii cum alegea tata materialele de constructii pentru casa.