Networking-ul pica prost pe stomacul gol

Pe ideea ca "your network is your net worth", aseara am participat din nou la un eveniment de networking pentru companii organizat la BSPA (ceea ce a insemnat ca am fost unul dintre putinii norocosi care nu a trebuit sa isi care toate lucrurile de pus la stand dintr-o parte in alta a orasului, pentru ca biroul meu era la vreo zece metri departare de toata distractia).

Nu-s un mare fan al intalnirilor de genul asta - n-a fost chiar greu sa ma prind ca pentru mine sunt sanse mai mari sa dau peste niste oportunitati la o bere in The Rainbow decat la un showcase de companii - dar am zis ca nu strica. Mi-am luat frumos materialele, m-am postat calma langa stand si am asteptat sa treaca cele trei ore in care trebuia sa stau protapita acolo, daca se putea si fara sa beau sau sa ma ating de chestiile neidentificabile cu care se plimbau fetele de la catering prin multime - fusesem avertizati in prealabil sa asteptam pana la sfarsit inainte sa ne atingem de refreshments, ca sa le ramana invitatilor.

Ceea ce ma aduce la concluzia principala a serii: e uimitor cati oameni se chinuie sa se puna la patru ace si sa-si miste fundul de acasa sau de la serviciu la evenimente de-astea numai pentru mancare si bautura moca. Cred ca nu trecuse nici jumatate de ora si nu mai era aproape nimic pe mese, noi ne uscam de sete (dupa ce iti spui pitch-ul de vreo cincizeci de ori la rand ai omora pe cineva pentru un pahar cu apa), iar lumea care venise acolo mi-a dat senzatia ca nu cauta ceva anume - pur si simplu voiau sa-si omoare timpul cu ceva intr-o dupa-amiaza de luni.

De fapt, au fost trei tipuri de oameni care au venit la mine la stand:

cei carora nu le pasa absolut deloc de ce faceam noi acolo, venisera doar ca sa-si faca ei reclama, ma opreau dupa vreo trei secunde de vorbit (a, da, am inteles... dar uite, eu sunt de la compania x si oferim serviciile astea), dupa care imi indesau o carte de vizita pe gat si ma rugau insistent sa le dau un telefon cat mai curand;

cei care nu aveau nicio treaba cu nimic, erau total plictisiti, veneau de obicei cu gura plina si spanzurati de un pahar de vin, ma lasau sa vorbesc cate cinci minute in continuu si puneau si intrebari dupa care se uitau amuzati la mine si spuneau ceva de genul: a, pai eu sunt in IT, n-am nicio treaba cu muzica, dar iti urez succes;

si vreo cativa care chiar ar putea reprezenta niste oportunitati si cu care am schimbat carti de vizita. Si nu, printre ei nu se numara aia care si-au amintit ca au un prieten al unui prieten care canta intr-o formatie si ar fi interesati - pai, ei canta folk... sunt mai in varsta asa, au cam 50 de ani... a, concerte, parca au avut unul cand era Open Mic la The Yardbird, uite o sa le zic sa iti dea un mail, chiar ar fi interesati sa viziteze Romania...

Acum, suntem noi varul somer din familia europeana, dar nici chiar asa. Excursiile astea nu-s chiar pentru oricine.

Totusi, am avut cativa colegi destul de entuziasmati. Majoritatea chiar au bagat o caruta de bani in promotionale si in final au fost foarte multumiti - dar asta a depins de mult de obiectul de activitate al fiecaruia.

Si na ca mi-au luat si interviu. Da, ne-au gresit numele, dar hei, nici Coca Cola nu era asa usor de retinut acum 120 de ani :)



Momentul serii a fost o discutie de vreo juma de ora despre Vangelis si Alan Parsons Project pe care am avut-o cu un mosulica de langa mine - care m-a avertizat la sfarsit ca totusi n-o sa reasculte Beaubourg prea curand pentru ca a ajuns suport de plante. A, si doua doppelgängers* - un David Bowie si un Zapp Brannigan :)
  

Pentru atat si probabil ca o sa ma mai duc, de voie de nevoie, pe la cate o treaba de-asta. Pentru UnkleJeb I'll put on my red shoes and dance the blues - anytime.


David Bowie - Let's Dance

*cuvantul asta are de fapt un sens muuuult mai sinistru decat in How I Met Your Mother. Go figure.