Goin' Home, via Paris

Ieri mi-am luat un vinyl. N-am la ce sa-l ascult, dar l-am luat pentru ca am apucat sa-l ascult intr-un magazin mic de jazz peste care am dat accidental in peregrinarile mele prin Paris din utimele zece zile. Nu stiu daca o sa am vreodata pickup (vorba aia, bine ca mi-am luat potcoavele, ca e si calul pe aproape), dar Goin’Home o sa fie mereu pentru mine soundtrack-ul unui oras care m-a lasat cu gura cascata chiar cand credeam ca putine chestii explicit turistice ma mai pot uimi.

Poze mai multe si mai frumoase aici si aici. 



De magazinul de vinyluri de jazz am dat la fel cum am dat si de magazinul de zane, de castelul Vincennes, de cateva anticariate cu carti foarte vechi sau de Le Caveau des Oubliettes, un barulet din Cartierul Latin unde se poarta jam session-uri zilnice, si pub-ul Coconnas (daca ii mai tine minte cineva pe La Mole si Coconnas) si de Rue des Rosiers: plimbandu-ma pana cand mi-au anchilozat genunchii si am ajuns sa merg ca House, in fiecare zi intre 6 zi 12 ore, incercand sa descifrez – dar nu intotdeauna – o harta turistica in ruseste.


Magazinul de jazz                                     Very french pic

Intai am luat la rand toate X-urile obligatorii – in lipsa de alte indicatii si inspiratie, m-am convins ca turnul Eiffel chiar exista, nu e doar o conspiratie mondiala sau halucinatie colectiva menite sa atraga turistii nevinovati si sa-i faca sa-si cheltuie banii pe tricouri cu I Heart Paris.


Apartamentele lui Napoleon al III-lea      Vecinii de dedesubt 

N-am stat prea mult pe sub cracii de metal – mi-am amintit ca in filmele cu extraterestri turnul Eiffel e al treilea monument care se prabuseste, dupa Casa Alba si Statuia Libertatii, si adevarul e ca e mare si n-ai vrea sa-ti cada-n cap. Pe atat de mare pe cat spun legendele, care de obicei fac coada vulpii de 12 picioare, cum a fost cu Stonehenge si cu Acropolele.


Turnul Eiffel, 6 la 1 euro                          Paris, orasul iubirii

Si dupa ce am trecut in revista toate manifestarile megalomaniei regilor Frantei (printre care Luvru si Versailles), dupa ce am le-am comparat cu pragmatismul si utilitarismul englezesc care face ca fiecare detaliu architectural sa serveasca in primul rand unui scop practic si apoi unuia estetic (poate fara vreo legatura, dar Anglia vazuta din avion arata ca un joc de Monopoly pe terminate, cu case identice asezate geometric printre sosele) am meditat putin asupra contrastului dintre luxul regal si geometria sinistra a oaselor din Catacombe, mormant comun rezultat direct al aglomeratiei din cimitirele prostimii decimate de boli (da, sunt oase de oameni reali, milioane se spune, sub pamant - in niste tunele care m-au facut sa regret ca am calcat vreodata acolo, si da, a existat un individ dau doi care au asezat oasele alea geometric: Un rand de cranii, Cum ii punem, cu gavanele la margine sau la perete? Un rand de tibii, un rand de coaste, A, am o idee, hai sa facem o cruce acolo, arata mai misto).


Bohemian Rhapsody

Printre oasele alea se afla se pare si oasele lui La Fontaine, care are si un bust pe un hol din Versailles, deci da, toti ajungem in acelasi loc - dar catacombele ar trebui interzise pentru ca turistii se prostesc, fac poze yola cu mortii, scriu cu carioca pe fruntile lor si fura oase drept suveniruri si sincer, daca oasele mele ar fi acolo chiar n-as vrea sa se holbeze la mine niste americani in trening. Si cum dracu sa-ti aduci copilul acolo? Am vazut toate varstele, de la bebelusi pana la adolescenti pentru ca, conform unor ghiduri turistice, kids will love it! Da, catacombele sunt family fun garantat.

Si dupa toate astea, plus Montmartre si Sacre Coeur, care sunt boeme & all, dar parca usor artificiale, la fel ca si Cartierul Latin, genul ala de locuri unde primesti exact la ce te astepti, nu-ti ramane decat sa mergi. E indicat sa te folosesti de metrou pentru ca s-ar putea sa te duca acolo unde nu gasesti niciun japonez, dar prinzi istoria fix in chiloti, cand iese din baie si-si trage repede capotul pe ea sa nu-i vezi sfarcurile intarite de frig.

La Vincennes, in capatul magistralei 1, nu era nimeni. Dar nimeni. Am vizitat castelul si capela singura, atat de singura ca la un moment dat m-am ratacit prin donjon si, dupa ce am ajuns in capela care a fost transformata in temnita si cu desene pe pereti facute de detinuti (mai tarziu probabil ghilotinati sau spanzurati sau pur si simplu i-au mancat sobolanii de vii) am intrat putin in panica pentru ca locul e cam sinistru si bufnitele si cucuvelele din turn se aud pana in centrul castelului si parca nu se mai terminau salile si scarile - si acum, fie vorba-ntre noi, cum dracu incalzeau salile alea ca niste pesteri?


Vincennes                                                 Montmartre

Dar Vincennes nu era pe harta turistica, eu m-am dus fix numai pentru ca statia de metrou se numea Chateau de Vincennes si eu imi aminteam de pe vremea cand creierul meu se hranea numai cu Dumas, Zevako si Feval ca resedinta regala de vara, pana pe la 1600 cand Ludovic al XIV-lea (sau ta’su, nu mai stiu) a mutat-o la Versailles, era acolo, la statia aia de metrou unde nu eram sigura daca mai exista vreun castel sau o sa gasesc doar o placuta cu “aici a fost castelul din Vincennes”.

Parisul e haotic, latin, viclean, stie ca din clisee si asteptari se scot bani, ii da fiecaruia ce are nevoie, ce vrea sa vada - daca turistul vrea sa vada slujba la Notre Dame si sa faca poze cu popa, se poate, dar daca turistul vrea sa bata strazile, sa vaneze afisele de promovare a grevei (mai multe decat alea cu concerte), sa vada mormantul lui Jim Morrison in Pere Lachaise sau sa manance cea mai buna crema de zahar ars (nefacuta de mama) la restaurantul unei pensiuni de la marginea orasului, unde bucatarul pune mereu mai mult in farfurie decat e portia, ca sa ajunga, si proprietarul face cinste cu o spuma de ciocolata cand ajungi dupa ce s-a servit cina, in caz ca ti-era foame – te lasa.


De pe podul Saint Louis

Cu Parisul tre sa ai rabdare, sa-i ignori ifosele de domnisoara de pension. Abia atunci o sa iti dai seama ce zace in spatele zidurilor si de ce coloratilor romani le place atat de mult acolo ca si-au impartit magistralele de metrou – sa nu se plictiseasca parizianul cand vine de la munca, schimba metroul si tambalul se face acordeon.