Ra-Syn, The African Mic Fighter - despre uşi, fotbal, mîncare şi U2
"People in glass houses shouldn’t throw stones", spune o vorbă englezească. Tyzé Lokari nu stă într-o casă de sticlă şi nici nu are cu ce pietre să arunce " poate doar să lovească din cînd în cînd cu griful de la chitară în bucata imensă de sticlă care îi serveşte drept uşă la apartamentul lui de la parterul unui bloc dintr-o suburbie a Köln-ului. Ca interpret de hip-hop, Tyzé îşi spune Ra-Syn The African Mic Fighter, şi este cunoscut în special în Franţa, unde are două albume la activ. Omul vine însă tocmai din Camerun, un loc unde uşile aduc mai degrabă cu cele româneşti, blindate, şi încă nu s-a obişnuit cu uşa lui transparentă. Probabil nu o să îi ia mult.
În multe privinţe, Tyzé chiar stă într-o casă de sticlă. Şi nu i se pare deloc anormal să invite oamenii să arunce o privire înăuntru.
Atunci cînd, asemenea perechii Neal şi Jack, eşti pe cale să porneşti, pentru a nu se ştie cîta oară, la un drum de cinci mii de kilometri pînă în capătul opus al continentului, eşti conştient că fiecare oprire o să fie ca un port în care acostezi, te aprovizionezi, după care porneşti din nou la drum. Nu ai timp decît să arunci o privire superficială asupra locurilor prin care treci şi încerci să scoţi într-o noapte şi, poate, o dimineaţă, cît mai mult. Te agăţi de fiecare detaliu, deschizi ochii şi priveşti mirat în jur cu uimirea sinceră a unui copil care are voie să se dea o singură dată în maşinuţele din parcul de distracţii.
Cînd am pornit la Londra, avînd ca ţel principal un concert U2 aşteptat ca pe a doua venire a lui Isus, am oferit Köln-ului doar o zi şi o noapte, de la care speram să scoatem ceva mai mult decît un tur al barurilor, o plimbare prin centru şi cîteva poze la Dom.
Întîlnirea cu Tyzé n-a fost premeditată. Pur şi simplu omul s-a nimerit să fie la locul potrivit, cu chef de cîntat, de plimbări şi de poveşti. Pe malul Rinului era loc pentru toate, şi pentru mulţi alţii, adunări ad-hoc de nemţi, francezi, români, iranieni, turci sau bulgari, poştind cîte o chitară. Peste tot se auzea "Ain’t No Sunshine", un autointitulat Elvis de la Sibiu doar ce rupsese vreo trei corzi de la chitara unui turc şi tot continua să cînte, de parcă era ultima lui zi pe pămînt, iar Tyzé ne învăţa să spunem "bună seara" şi "bună dimineaţa" în bantu şi ne invita la el la masă. Ne ştia de cîteva ore, dar asta nu-l împiedica să ne vorbească despre casa lui, Africa, şi familia lui, cu elanul unui prieten pe care nu îl mai văzusem de mulţi ani.
Ne-am lămurit abia a doua zi că africanul petrecăreţ cu care cîntaserăm pe malul Rinului este căsătorit şi are un copil mic. Că a crescut în Camerun, pentru ca, în 2003, să se mute în Franţa, unde a locuit în Amiens. De acolo plecase cu doar cîteva zile în urmă, pentru că soţia lui, nemţoaică, dorea să fie mai aproape de familia ei. Şi în versurile cîntecelor subiectul lui preferat este tot Africa, cu tot ce înseamnă ea " sărăcie, corupţie, sălbăticie sau Miriam Makeba. Camerun, ne-a spus el, este o ţară a extremelor. Oamenii se împart în două " foarte săraci şi foarte bogaţi.
Palatele sînt înconjurate de sate a căror supravieţuire depinde doar de o formă foarte primitivă de agricultură. Dar despre nimic nu ne-a vorbit cu mai multă candoare şi naturaleţe decît despre familie. Ai lui nu l-au vizitat niciodată în Europa. L-am întrebat de ce. Pentru că un bilet de avion Camerun - Germania sau Franţa costă mai mult decît îşi permit. Iar lui Tyzé muzica nu-i aduce prea mulţi bani, de unde şi necesitatea job-ului la un call center, pe care îl avusese în Franţa.
Prin Europa, însă, el a călătorit foarte mult. Cel mai mult i-a plăcut în Finlanda, pentru frumuseţea naturii şi pentru că acolo oamenii lasă uşile descuiate. Apartamentul lui are ieşirea direct într-o grădiniţă. Tyzé o compară cu melancolie cu grădina casei lui din Amiens. Noi o comparăm cu invidie cu asfaltul din faţa blocurilor noastre din Drumul Taberei.
Cînd am ajuns, sufrageria era plină de cutii nedesfăcute, însă în bucătărie, pe o plită electrică, prînzul promis mirosea delicios. Ne-a adus întîi o salată făcută după o reţetă inventată de el, cu o legumă a cărei denumire în engleză n-o mai ţinea minte. Era praz. L-am învăţat cum se spune în româneşte. Despre România nu ştie mare lucru, doar cîte ceva despre Hagi. Tyzé îşi aminteşte că echipa de fotbal a României a jucat cu Camerunul odată, iar camerunezii au învins. Are şi explicaţia: albii au tehnică, dar africanii au constituţie fizică.
După salată, îşi aprinde o ţigară. După ce a terminat de fumat, ne-a adus felul principal, orez şi un soi de tocăniţă de pui, cu un sos pe bază de unt de arahide şi ceva condimente. Am ridicat din sprîncene. În Camerun oamenii mănîncă arahide? Da. Arahidele cresc peste tot. După-amiaza cu Tyzé s-a terminat, bineînţeles, cu o chitară. Nu ştia versurile de la "Pata Pata", deşi ne-ar fi plăcut să ne-o cînte, era singura legătură dintre noi şi cultura lui. Era în schimb foarte entuziasmat de "Knocking on Heaven’s Door", varianta lui Dylan, şi ne-a spus că vrea să înveţe să-şi cînte singur la chitară toate piesele, pentru a nu mai depinde de o formaţie.
În liniştea aproape nefirească a Koln-ului, înconjuraţi de un gard viu mai înalt decît noi şi de un petic de iarbă verde, şi stînd în jurul unei mese rotunde ca nişte bătrînele care-şi beau cafeaua în grădină, după-amiaza n-a trecut, ci a alunecat, ca un fular moale.
A doua zi eram pe feribotul de la Calais, apoi pe Wembley, la concertul U2, înconjuraţi de optzeci de mii de oameni. O experienţă grandioasă, la propriu, în spatele căreia încă rezona gustul sosului cu unt de arahide şi al berii Kolsch, dar şi mirosul de verdeaţă din grădiniţa lui Tyzé. Locuitorii Köln-ului sînt mîndri de oraşul lor. Îşi lipesc pe maşini stickere cu emblema lui, îi dedică sărbători, pe stradă vezi afişe şi panouri cu "Mîndru că sînt din Cologne" sau "Iubesc Köln-ul".
La fel, Tyzé ne demonstrase că e extrem de mîndru de originile lui. N-a ironizat niciodată Camerunul sau Africa. Deşi a amintit de problemele lor, a făcut-o mereu cu un fel de nostalgie şi o urmă de regret că nu poate să facă mai mult decît să cînte pentru a ajuta. N-a vorbit cu condescendenţă nici de cei care au rămas acolo, nici de cei care, asemenea lui, s-au decis să vadă cum e şi restul lumii.
Pe noi, întîlnirea cu Elvis din Sibiu şi cu încă doi trubaduri români care prestau pe malul Rinului la chitară şi la acordeon ne-a făcut să ridicăm amuzaţi din sprîncene şi resemnaţi din umeri, pe principiul "ăştia sîntem". Iar invitaţia la masă, venită din partea unui străin cu care petrecusem doar cîteva ore, a fost iniţial întîmpinată cu rezerve. Pentru că neîncrederea în cei din jurul nostru ne caracterizează, iar încrederea altora în noi ni se pare, întotdeauna, suspectă, dacă nu e fundamentată pe ceva mai mult decît pe dorinţa de a cunoaşte oameni noi.
E greu de imaginat, totuşi, un univers paralel românesc în care atunci cînd îţi bate cineva străin la uşă îl inviţi înăuntru şi îi faci de mîncare. Din acest motiv, după-amiaza asta din Koln a fost, cum se spune, din alt film pentru noi. Unul uşor, de duminică seara, care te face să dormi mai bine şi să te duci luni dimineaţa la serviciu mai bine dispus.
Material publicat inițial în Dilema Veche
În multe privinţe, Tyzé chiar stă într-o casă de sticlă. Şi nu i se pare deloc anormal să invite oamenii să arunce o privire înăuntru.
Atunci cînd, asemenea perechii Neal şi Jack, eşti pe cale să porneşti, pentru a nu se ştie cîta oară, la un drum de cinci mii de kilometri pînă în capătul opus al continentului, eşti conştient că fiecare oprire o să fie ca un port în care acostezi, te aprovizionezi, după care porneşti din nou la drum. Nu ai timp decît să arunci o privire superficială asupra locurilor prin care treci şi încerci să scoţi într-o noapte şi, poate, o dimineaţă, cît mai mult. Te agăţi de fiecare detaliu, deschizi ochii şi priveşti mirat în jur cu uimirea sinceră a unui copil care are voie să se dea o singură dată în maşinuţele din parcul de distracţii.
Cînd am pornit la Londra, avînd ca ţel principal un concert U2 aşteptat ca pe a doua venire a lui Isus, am oferit Köln-ului doar o zi şi o noapte, de la care speram să scoatem ceva mai mult decît un tur al barurilor, o plimbare prin centru şi cîteva poze la Dom.
Întîlnirea cu Tyzé n-a fost premeditată. Pur şi simplu omul s-a nimerit să fie la locul potrivit, cu chef de cîntat, de plimbări şi de poveşti. Pe malul Rinului era loc pentru toate, şi pentru mulţi alţii, adunări ad-hoc de nemţi, francezi, români, iranieni, turci sau bulgari, poştind cîte o chitară. Peste tot se auzea "Ain’t No Sunshine", un autointitulat Elvis de la Sibiu doar ce rupsese vreo trei corzi de la chitara unui turc şi tot continua să cînte, de parcă era ultima lui zi pe pămînt, iar Tyzé ne învăţa să spunem "bună seara" şi "bună dimineaţa" în bantu şi ne invita la el la masă. Ne ştia de cîteva ore, dar asta nu-l împiedica să ne vorbească despre casa lui, Africa, şi familia lui, cu elanul unui prieten pe care nu îl mai văzusem de mulţi ani.
Ne-am lămurit abia a doua zi că africanul petrecăreţ cu care cîntaserăm pe malul Rinului este căsătorit şi are un copil mic. Că a crescut în Camerun, pentru ca, în 2003, să se mute în Franţa, unde a locuit în Amiens. De acolo plecase cu doar cîteva zile în urmă, pentru că soţia lui, nemţoaică, dorea să fie mai aproape de familia ei. Şi în versurile cîntecelor subiectul lui preferat este tot Africa, cu tot ce înseamnă ea " sărăcie, corupţie, sălbăticie sau Miriam Makeba. Camerun, ne-a spus el, este o ţară a extremelor. Oamenii se împart în două " foarte săraci şi foarte bogaţi.
Palatele sînt înconjurate de sate a căror supravieţuire depinde doar de o formă foarte primitivă de agricultură. Dar despre nimic nu ne-a vorbit cu mai multă candoare şi naturaleţe decît despre familie. Ai lui nu l-au vizitat niciodată în Europa. L-am întrebat de ce. Pentru că un bilet de avion Camerun - Germania sau Franţa costă mai mult decît îşi permit. Iar lui Tyzé muzica nu-i aduce prea mulţi bani, de unde şi necesitatea job-ului la un call center, pe care îl avusese în Franţa.
Prin Europa, însă, el a călătorit foarte mult. Cel mai mult i-a plăcut în Finlanda, pentru frumuseţea naturii şi pentru că acolo oamenii lasă uşile descuiate. Apartamentul lui are ieşirea direct într-o grădiniţă. Tyzé o compară cu melancolie cu grădina casei lui din Amiens. Noi o comparăm cu invidie cu asfaltul din faţa blocurilor noastre din Drumul Taberei.
Cînd am ajuns, sufrageria era plină de cutii nedesfăcute, însă în bucătărie, pe o plită electrică, prînzul promis mirosea delicios. Ne-a adus întîi o salată făcută după o reţetă inventată de el, cu o legumă a cărei denumire în engleză n-o mai ţinea minte. Era praz. L-am învăţat cum se spune în româneşte. Despre România nu ştie mare lucru, doar cîte ceva despre Hagi. Tyzé îşi aminteşte că echipa de fotbal a României a jucat cu Camerunul odată, iar camerunezii au învins. Are şi explicaţia: albii au tehnică, dar africanii au constituţie fizică.
După salată, îşi aprinde o ţigară. După ce a terminat de fumat, ne-a adus felul principal, orez şi un soi de tocăniţă de pui, cu un sos pe bază de unt de arahide şi ceva condimente. Am ridicat din sprîncene. În Camerun oamenii mănîncă arahide? Da. Arahidele cresc peste tot. După-amiaza cu Tyzé s-a terminat, bineînţeles, cu o chitară. Nu ştia versurile de la "Pata Pata", deşi ne-ar fi plăcut să ne-o cînte, era singura legătură dintre noi şi cultura lui. Era în schimb foarte entuziasmat de "Knocking on Heaven’s Door", varianta lui Dylan, şi ne-a spus că vrea să înveţe să-şi cînte singur la chitară toate piesele, pentru a nu mai depinde de o formaţie.
În liniştea aproape nefirească a Koln-ului, înconjuraţi de un gard viu mai înalt decît noi şi de un petic de iarbă verde, şi stînd în jurul unei mese rotunde ca nişte bătrînele care-şi beau cafeaua în grădină, după-amiaza n-a trecut, ci a alunecat, ca un fular moale.
A doua zi eram pe feribotul de la Calais, apoi pe Wembley, la concertul U2, înconjuraţi de optzeci de mii de oameni. O experienţă grandioasă, la propriu, în spatele căreia încă rezona gustul sosului cu unt de arahide şi al berii Kolsch, dar şi mirosul de verdeaţă din grădiniţa lui Tyzé. Locuitorii Köln-ului sînt mîndri de oraşul lor. Îşi lipesc pe maşini stickere cu emblema lui, îi dedică sărbători, pe stradă vezi afişe şi panouri cu "Mîndru că sînt din Cologne" sau "Iubesc Köln-ul".
La fel, Tyzé ne demonstrase că e extrem de mîndru de originile lui. N-a ironizat niciodată Camerunul sau Africa. Deşi a amintit de problemele lor, a făcut-o mereu cu un fel de nostalgie şi o urmă de regret că nu poate să facă mai mult decît să cînte pentru a ajuta. N-a vorbit cu condescendenţă nici de cei care au rămas acolo, nici de cei care, asemenea lui, s-au decis să vadă cum e şi restul lumii.
Pe noi, întîlnirea cu Elvis din Sibiu şi cu încă doi trubaduri români care prestau pe malul Rinului la chitară şi la acordeon ne-a făcut să ridicăm amuzaţi din sprîncene şi resemnaţi din umeri, pe principiul "ăştia sîntem". Iar invitaţia la masă, venită din partea unui străin cu care petrecusem doar cîteva ore, a fost iniţial întîmpinată cu rezerve. Pentru că neîncrederea în cei din jurul nostru ne caracterizează, iar încrederea altora în noi ni se pare, întotdeauna, suspectă, dacă nu e fundamentată pe ceva mai mult decît pe dorinţa de a cunoaşte oameni noi.
E greu de imaginat, totuşi, un univers paralel românesc în care atunci cînd îţi bate cineva străin la uşă îl inviţi înăuntru şi îi faci de mîncare. Din acest motiv, după-amiaza asta din Koln a fost, cum se spune, din alt film pentru noi. Unul uşor, de duminică seara, care te face să dormi mai bine şi să te duci luni dimineaţa la serviciu mai bine dispus.
Material publicat inițial în Dilema Veche
Comments
Post a Comment