Acasă

Copacii sunt nişte părinţi care îşi învaţă copiii să nu se joace pe stradă.



Am crescut printre dealuri galbene şi uscate, tăiate de şosele încâlcite şi înfierbântate, dar iubesc câmpiile, fiindcă se aseamănă cu spaţiul, nu au limite, şi nici hopuri peste care să sari. Ele doar sunt, şi asta le ajunge.

Când am plecat pentru prima oară de acasă mi-era frică de gândaci. Aveam mulţi gândaci unde mă mutasem, se plimbau toţi prin cameră dintr-un capăt în altul, iar eu aruncam după ei cu reviste, gândindu-mă că dacă sunt suficient de rapidă o să îi nimeresc. Întotdeauna fugeau sub pat, iar eu stateam două trei ore după aia privind periată de jur împrejur, cu o permanentă senzaţie de mâncărime. Nu-mi era dor să aibă cineva grija de mine. Doar voiam pe cineva care să omoare gândacii.

Mi-ar plăcea să fiu bătrână, bătrână de tot, şi să locuiesc cu moşul meu într-un apartament micuţ, în mijlocul unui oraş suprapopulat, înconjuraţi de vecine telenoveliste.

sa fiu acasa, sa ma joc de-a dosarele x ascultând vangelis la ai mei in dormitor, cu o papusa tunsa ca să arate a mulder sa pot sa ma trezesc dimineata si sa filtrez soarele prin gene in timp ce in casa miroase a sandvisuri si de la televizor urla un remake dupa you win again de la bee gees sa ma duc la scoala sa vin sa stau sa ma joc sa ma murdaresc pe maini de cerneala sa imi rupa mama pagina sa nu ma lase ai mei sa plec din fata blocului sa am ora de culcare sa nu imi fie niciodata foame pentru ca trebuie sa mananc de trei ori pe zi si trebuie sa termin tot din farfurie sa pot sa dorm sa invat la istorie in timp ce ai mei fumeaza in bucatarie, apoi sa ma asculte mama sa nu fii plecat niciodata de acasa sau macar nu atunci cand am facut-o