Paharul cu apă

Balansoarul scârţâia a bătrâneţe şi a moarte pe veranda galbenă, dar nu era nimeni în el. Nici bătrânul, nici nevasta lui, nici măcar pisica nu puteau suporta căldura apăsătoare, în ciuda vântului uscat care făcea frunzele plopilor de pe marginea drumului să se lovească între ele cu zgomotul unei ploi răcoritoare, dar inexistente.

În casă, bătrânii se închideau amândoi pe întuneric, cu jaluzelele trase, ea întinsă pe pat cu un braţ îndoit deasupra frunţii şi ochii închişi, iar el într-un scaun vechi, cu spătarul înalt, de care însă nu se sprijinea, spatele fiindu-i prea îndoit pentru asta.

Nu-şi mai vorbeau de mult; de fapt nu ştiau dacă mai pot să vorbească, nici un sunet nu se mai născuse din corzile lor vocale de ani întregi. Cei câţiva dinţi pe care îi mai aveau şi limba erau folosiţi doar pentru a molfăi resturile de mâncare pe care le primeau din când în când de la oamenii din satul apropiat şi pe care le împărţeau frăţeşte cu pisica. Ambii erau aproape orbi, nu vedeau decât atât cât să se poată deplasa încet dintr-un colţ în altul, ea ţinându-se de un scaun mucegăit, de lemn, iar el de bastonul care odată strălucise proaspăt lăcuit.

Niciodată nu era iarnă acolo unde locuiau ei. De fapt, iarna era doar un cuvânt care odată avusese o semnificaţie, însemna zăpadă, dar ei uitaseră asta fiindcă vara stăteau înăuntru din cauza căldurii, o senzaţie fizică de sufocare, pe când, odată ce aceasta trecea, locul îi era luat de o altă senzaţie neplăcută, a durerilor de încheieturi, a respiraţiei întrerupte provocate de frig. Iar asta era iarna. Între ele nu exista altă diferenţă.

Balansoarul scârţâia a bătrâneţe şi a moarte pe veranda galbenă atunci când comis-voiajorul deschise poarta scundă, cu atenţie şi cu teamă, fiindcă o poartă ruptă nu însemna cea mai bună reclamă pentru produsele lui. Pantofii îi erau acoperiţi cu praful galben al dealurilor încinse, iar pe frunte transpiraţia îi curgea şiroaie, cu toate că el încerca să o şteargă cu o batistă, atât de tare, încât pielea i se înroşise şi îl ustura. Gândul la umbra care îl aştepta, fie şi pentru câteva secunde, în casă, îl făcea să sufere şi mai mult; se ruga să nu dea peste clienţi care să îi trântească uşa în nas înainte de a-i oferi măcar un pahar cu apă rece.

Obloanele de lemn erau trase, dar abia se închideau, aşa că prin ele se vedeau stinghiile de lemn cafeniu ale jaluzelelor, şi, pe pervazul unuia dintre geamuri, un ghiveci care odată demult avusese o plantă. Era suficient pentru comis-voiajor. Primul indiciu. Oamenii aceştia iubesc plantele. Cred că este important să subliniez că ceea ce le ofer nu este dăunător pentru mediu. Cu precauţie, înaintă pe aleea din piatră cubică prin care creşteau, ca de altfel în toată grădina, buruieni arse de soare. Nu voia să le calce pentru că este important să respecţi gusturile oamenilor în materie de grădinărit. Unora le plac begoniile şi trandafirii în şiruri şi tufe ordonate, la aceeaşi înălţime, proaspăt udate şi verzi. Dar altora nu.

În faţa uşii îşi scoase ochelarii cu rame aurii şi îi puse pe nas, îşi mai trecu odată mâna peste chelie pentru a-şi aranja cele câteva fire de păr cu care încerca în disperare să și-o acopere. Îşi strânse nodul de la cravată, apoi ciocăni la uşă şi aşteptă. Clanţa veche şi ruginită se lăsă încet. În crăpătura uşii se ivi un chip ridat şi cenuşiu de pe care îl priveau doi ochi înfundaţi în orbite. Un miros de urină şi mucegai străbătu dinăuntru.

- Bună ziua. Îmi permiteţi să vă deranjez câteva minute? Vreau să vă prezint o serie de produse revoluţionare...

Bătrânul se trase înapoi şi deschise uşa, puţin câte puţin, până când comis-voiajorul făcu un pas înăuntru.

Hm. Par oameni pretenţioşi. Cred că sunt sceptici la astfel de servicii aşa că va trebui să îi câştig încetul cu încetul. Dar au potenţial de clienţi loiali.

- Nu vă reţin mult.

Se prezentă pe sine şi firma pe care o reprezenta. Uşa se închise în urma lui cu un zgomot surd. Bătrâna tresări de pe pat şi dădu să se ridice, în timp ce bătrânul se târî în scaunul lui. Comis-voiajorul văzu atunci podelele goale şi prăfuite, icoanele şi pozele alb-negru prinse în rama unei oglinzi ruginite. Şi un radio vechi pe dulapul acoperit cu o muşama.

Într-adevăr, au potenţial. Le lipsesc atâtea lucruri.

- Primul dintre produsele pe care vreau să vi le prezint este detergentul nostru pentru podele. Noua formulă nu conţine substanţe dăunătoare pentru stratul de ozon şi asigură nu numai îndepărtarea prafului şi a petelor, cât şi o protecţie îndelungată împotriva acestora...

-Tu... ai venit să ni-l iei...

Bătrâna vorbise pentru prima oară în zeci de ani, dar voiajorul nu distinse decât un mormăit şi acele câteva cuvinte de care oricum nu era foarte sigur.

- Eu nu am venit să vă iau nimic, doamnă. Eu vă ofer cele mai bune produse la preţuri fără concurenţă.

- Nu-l lua...

Din nou mormăituri şi femeia începu să plângă. Avea capul acoperit cu un batic ce îi cădea pe frunte şi de aceea ochii abia i se vedeau. Dar, fără îndoială, plângea. Începu din nou să vorbească, de data aceasta mai clar.

- Noaptea e frumos... ne pun filmul cu Isus... Domnul nostru, Mântuitorul nostru... cum a murit El pe cruce... e frumos… n-ai văzut? La voi n-a fost?

Comis-voiajorul rămase o clipă pe gânduri.

- Da, spuse el după acest timp. Dumneavoastră aveţi nevoie de o telecomandă nouă. Vă putem oferi o întreagă gamă de telecomenzi universale cu care puteţi schimba canalul ori de câte ori programul de la televizor vă plictiseşte, indiferent de marca televizorului dumneavoastră. Vă arăt catalogul?

Bătrâna continuă să vorbească plângând.

- Uite acolo pe perete, vezi? Acolo ne-au pus şi nouă filmul... să-l vedem şi noi pe Domnul Isus... să ne aline şi nouă bătrâneţile... şi cum Îl biciuiau... săracul... în fiecare seară... uite acolo, pe perete...

- Mucegai? Nici o problemă! Am remediul perfect! Noul nostru produs - sută la sută ecologic - va îndepărta nu numai mucegaiul, dar şi mirosurile neplăcute.

Deschise diplomatul pentru a scoate câteva mostre. Atunci vorbi şi bătrânul.

- Nu... nu vă spun nimic... nici să nu visaţi la banii mei... i-am pus eu unde n-o să-i găsiţi niciodată, hienelor...

- Dar nu e nici o problemă, domnule. Costurile sunt mai mult decât acceptabile. Puteţi plăti şi în rate, indiferent de produsul pe care îl alegeţi. Ce poate fi mai avantajos de atât?

Bătrânul, înspăimântat, se făcu mic în scaunul său şi începu la rândul lui să plângă.

-Lăsaţi-mă în pace... nu vă spun nimic... nu vă dau nimic... sunt ai mei...

Comis-voiajorul se opri înspăimântat de ce greşeală îngrozitoare era să facă. Niciodată nu vorbi în acelaşi timp cu clientul.

Bătrânii plângeau, fiecare îngâna ceva pe limba lui, în legea lui, ca şi cum le-ar fi fost dor de vorbă, ca şi cum în atâţia ani li se adunaseră atâtea pe suflet. Voiajorul aşteptă răbdător, deşi nici unul nu părea a avea de gând să se oprească, deveneau tot mai pasionali, lacrimile le curgeau şuvoi pe obraz, el înfricoşat, ea înduioşată. Un purice îl muşcă de picior, simţi mâncărimea răspândindu-i-se în tot corpul, dar nu se clinti. După o vreme, femeia se aşeză pe patul de scânduri, cu saltea de paie, şi începu să tremure necontrolat din cap privind fix într-un punct, în timp ce bărbatul lovea cu bastonul în podeaua galbenă ca un judecător care voia să facă ordine în sală.

Atunci comis-voiajorul consideră că este momenul să concluzioneze:

-Aşadar? Sunteţi interesaţi de vreunul din produse? Livrarea e gratuită, iar pentru că este prima comandă vă oferim o reducere de cinci la sută pentru produsele din catalogul nou.

Nici un răspuns. Cei doi plecaseră înapoi în lumile lor lăsându-şi trupurile ca două carcase goale, mecanizate, să tremure din cap şi să dea din baston pentru ei.

- Domnilor?

În acel moment comis-voiajorul îşi pierdu răbdarea.

- Câtă neobrăzare! Mă ignoră! Incredibil! V-aţi bătut joc de mine, m-aţi lăsat să îmi răcesc gura degeaba, când ştiaţi de la bun început că n-o să comandaţi nimic!

Înfuriat, deschise uşa şi ieşi afară călcând apăsat. Căldura îl lovi cu cruzime în faţă, dar el o ignoră, balansoarul scârţâia a bătrâneţe şi a moarte pe veranda galbenă pe care nici măcar pisica nu se încumeta să stea în timpul caniculei. În faţă, dealurile arse de soare şi acoperite cu ierburi înalte îl aşteptau, şi, dincolo de ele, o lume întreagă care avea nevoie de produsele lui.

Abia când casa bătrânească dispăru din vedere comis-voiajorul realiză că uitase să ceară paharul cu apă.