Despre recenzii and what not
RECÉNZIE s. f. scurtă prezentare cu caracter critic apreciativ a unei lucrări literare sau științifice, a unui spectacol, a unui concert, a unor opere de artă plastică etc. (< germ. Rezension, it. recensione)
(de aici)
De curând, mi-am amintit cât de aiurea poate să fie pe internet dialogul dintre un autor și cititori, cât de mult din intențiile fiecăruia se pot pierde pe drum și ce haos produc pierderile astea (sub forma unor neînțelegeri care nu pot fi rezolvate, și riscă să se transforme în niște bălăcăreli, pentru că, după cum bine știm, dacă intri în cocină te mânâncă porcii).
Și, odată cu asta, și de două idei fixe peste care am tot dat, și pe vremea când scriam la Metropotam, dar și acum, la Bookaholic, și, de altfel, în toate celalalte colțuri de internet pe unde au mai ajuns textele mele (că printul e mai la adăpost de tembeli, prin simplul fapt că, pentru a arunca cu noroi, trebuie să facă eforturi ceva mai mari).
Prima, asta e o recenzie subiectiva, nu ești obiectiv, nu ne interesează părerile tale, spune-ne doar ce-ai văzut, citit, auzit. Prieteni, recenzia, prin definiție, e o chestie subiectivă. Altfel, când mă duc la un restaurant, ar trebui doar să îți înșir meniul, nu să îți spun dacă mi-a și plăcut mâncarea. Din care tu te alegi fix cu ce te-ai alege dacă dai un telefon acolo și întrebi ce-au de mâncare și cât costă. Sau, în cazul unei cărți, despre ce e vorba în ea, câte capitole are sau câte premii a luat autorul. Ori, în cazul ăsta, eu mi-am ratat scopul - restaurantele au site-uri, cărțile au descrieri pe site-urile editurilor. Obiectivitatea de dragul obiectivității e un nonsens pe internet. De-aia nu prea înțeleg cum supraviețuiesc ziarele, a, ups, de fapt nu prea mai supraviețuiesc, că doar vând aceeași marfă.
A doua, cine te-a invitat pe tine să-ți dai cu părerea, opțional, marș acasă, că nu ne interesează ce ai de zis. Ca să scriu ceva, undeva, e dreptul meu. Oriunde vreau eu, orice vreau eu. În schimb, tu n-ai obligația să mă citești. E destul loc în online, ca să nu trebuiască să mai dai peste mine dacă nu te interesează ce am de zis.
Altfel, mă scoate din sărite când cineva încearcă să-mi schimbe părerea apropo de o una sau alta. Am citit, nu mi-a plăcut, am explicat de ce nu mi-a plăcut. Faptul că te dai de trei ori peste cap să-mi explici de ce n-am dreptate și ce-ai vrut tu de fapt să spui cu magnum opus-ul tău n-o să mă facă să cad în genunchi și să strig, brusc iluminată: acum înțeleg! Vorba lui Saramago, că tot îl am lângă tastatură zilele astea: Vai de opera căreia i se cere o prefață care să o lămurească.
N-avem cum să fim iubiți chiar de toată lumea. Nu?
(de aici)
De curând, mi-am amintit cât de aiurea poate să fie pe internet dialogul dintre un autor și cititori, cât de mult din intențiile fiecăruia se pot pierde pe drum și ce haos produc pierderile astea (sub forma unor neînțelegeri care nu pot fi rezolvate, și riscă să se transforme în niște bălăcăreli, pentru că, după cum bine știm, dacă intri în cocină te mânâncă porcii).
Și, odată cu asta, și de două idei fixe peste care am tot dat, și pe vremea când scriam la Metropotam, dar și acum, la Bookaholic, și, de altfel, în toate celalalte colțuri de internet pe unde au mai ajuns textele mele (că printul e mai la adăpost de tembeli, prin simplul fapt că, pentru a arunca cu noroi, trebuie să facă eforturi ceva mai mari).
Prima, asta e o recenzie subiectiva, nu ești obiectiv, nu ne interesează părerile tale, spune-ne doar ce-ai văzut, citit, auzit. Prieteni, recenzia, prin definiție, e o chestie subiectivă. Altfel, când mă duc la un restaurant, ar trebui doar să îți înșir meniul, nu să îți spun dacă mi-a și plăcut mâncarea. Din care tu te alegi fix cu ce te-ai alege dacă dai un telefon acolo și întrebi ce-au de mâncare și cât costă. Sau, în cazul unei cărți, despre ce e vorba în ea, câte capitole are sau câte premii a luat autorul. Ori, în cazul ăsta, eu mi-am ratat scopul - restaurantele au site-uri, cărțile au descrieri pe site-urile editurilor. Obiectivitatea de dragul obiectivității e un nonsens pe internet. De-aia nu prea înțeleg cum supraviețuiesc ziarele, a, ups, de fapt nu prea mai supraviețuiesc, că doar vând aceeași marfă.
A doua, cine te-a invitat pe tine să-ți dai cu părerea, opțional, marș acasă, că nu ne interesează ce ai de zis. Ca să scriu ceva, undeva, e dreptul meu. Oriunde vreau eu, orice vreau eu. În schimb, tu n-ai obligația să mă citești. E destul loc în online, ca să nu trebuiască să mai dai peste mine dacă nu te interesează ce am de zis.
Altfel, mă scoate din sărite când cineva încearcă să-mi schimbe părerea apropo de o una sau alta. Am citit, nu mi-a plăcut, am explicat de ce nu mi-a plăcut. Faptul că te dai de trei ori peste cap să-mi explici de ce n-am dreptate și ce-ai vrut tu de fapt să spui cu magnum opus-ul tău n-o să mă facă să cad în genunchi și să strig, brusc iluminată: acum înțeleg! Vorba lui Saramago, că tot îl am lângă tastatură zilele astea: Vai de opera căreia i se cere o prefață care să o lămurească.
N-avem cum să fim iubiți chiar de toată lumea. Nu?
Comments
Post a Comment